Cincinat I. Sfințescu s-a născut la 14 septembrie 1887, la Slatina, în familia numeroasă a institutorului Ioan G. Sfințescu și a soției sale Maria, născută Vasilescu. Soții Sfințescu au avut cel puțin șapte copii (zece, după alte surse). Ambii bunici ai lui Cinicinat Sfințescu fuseseră preoți.
Tatăl, Ioan G. Sfințescu, s-a născut în Roșiorii de Vede în anul 1850. Începând cu 1862, urmează, ca bursier, cursurile Seminarului Central din București, pe care le absolvă în 1866. După o pauză de un an, în care activează ca „practicant” în Primăria Roșiori, se înscrie la Școala Normală „Carol I”, pe care o încheie în anul 1870, în prima serie de absolvenți a acesteia. După câțiva ani în care profesează ca învățător într-o comună teleormăneană (1870-1874) și ca institutor suplinitor la școala din Drăgășani (1874-1875), se stabilește pentru o mai lungă perioadă de timp (13 ani, 1875-1888) la Slatina, unde devine director de școală, fără a-și abandona profesia de bază, cea de institutor. După un scurt „exil” la Zimnicea, se transferă în 1888 la București. Aici va lucra în mai multe școli, încheindu-și cariera ca director al Școlii Malmaison (1894-1900), unde îl va înscrie și pe fiul său Cincinat, înainte ca acesta să se transfere la liceele Sf. Sava și Gheorghe Lazăr. După pensionare, I.G. Sfințescu se întoarce la Slatina, unde continuă să fie activ în funcții publice (în anul 1914, îl regăsim ca membru al Consiliului General al județului Olt, poziție din care formulează propuneri pentru întocmirea unor regulamente comunale). Spre finalul vieții, este decorat cu ordinul Coroana României, în grad de Cavaler, și cu Răsplata Muncei, clasa a II-a.
Ioan G. Sfințescu își începe activitatea publicistică prin editarea de manuale școlare de geografie, pentru uzul claselor primare, având ca obiect județele Teleorman (1879) și Olt (patru ediții, ultima în 1892). Această serie culminează cu Dicționarul Geografic al județului Olt (1895), al cărui co-autor este. Volumul, premiat de Societatea Geografică Română, face parte din seria de dicționare județene elaborate în ultimul deceniu al sec. XIX, care au stat la baza sintezei monumentale Marele Dicționar Geografic al Românei (1898-1902, 5 vol.).
Dintre frații lui Cincinat Sfințescu, cel puțin doi au avut cariere științifice remarcabile: Tiberiu, inginer de căi ferate, și Septimiu, medic radiolog.
Tiberiu Sfințescu îl precede pe fratele său Cincinat la Școala Națională de Poduri și Șosele din București, pe care o absolvă în 1905, după ce beneficiase, și el, de o bursă Vasile Adamachi. Își desfășoară toată cariera în structurile C.F.R., unde ocupă funcții de inginer șef, inspector, director de regională (la Brașov)și inspector general de control.
Septimiu Sfințescu studiază medicina la Bonn, înainte de a se înregimenta ca soldat sanitar și medic militar în al Doilea Război Balcanic (1913) și în Primul Război Mondial (1916). Medic primar radiolog, unul dintre fondatorii școlii românești de radiologie, membru în patronajul Revue Médicale Roumaine, este numit în anul 1941 inspector general sanitar tehnic. Moare în anul 1980.
Duiliu Sfințescu (1909-2000), fiul lui Tiberiu Sfințescu, este inginer cu studii la Berlin, diplomă în două ramuri inginerești și doctorat. Întors în țară în 1934, devine militant activ al Mișcării Legionare și secretar personal al lui Corneliu Zelea Codreanu. În exil din 1941, desfășoară o activitate profesională prodigioasă în domeniul ingineriei construcțiilor, directorul departamentului de cercetare al Centre Technique Industriel de la Construction Métallique din Paris, președintele publicației trimestriale Construction métallique, președintele organizației profesionale Council on Tall Buildings and Urban Habitat (1976-1979), delegat permanent la UNESCO și președinte al Comisiei „Reducerea dezastrelor” din cadrul acestei organizații. Doctor Honoris Causa al Universității Tehnice din Aachen (1973) și al Institutului de Construcții București (1992).
Succesiunea generațiilor familiei Sfințescu ilustrează perfect avatarurile intelectualității românești de-a lungul ultimelor două secole: de la intelectualitatea rurală a primei jumătăți a secolului XIX (dublă ascendență de preoți de sat) la elitele orașelor provinciale de la sfârșitul veacului, care devin relevante la scară națională (Ioan G. Sfințescu), continuând cu generația de profesioniști școlită în țară și în afara ei, revenită pentru a pune bazele modernizării științifice și a coagulării unui corp profesional de elită (Cincinat, Tiberiu și Septimiu Sfințescu) și încheind cu generația exilului, cu realizări de vârf în Occident și tardivă recunoaștere națională (Duiliu Sfințescu).